REPORTAJ / Suferința, ca fața unui înger….

0
11

Umbre purtate de timp, dureros si chinuitor, spre un capat al firului, mai subtire, mai nevazut, mai aproape de ele…Vin din istorie sau din nestiut, din tumult sau singuratate, aici, la o margine de urbe obosita, unde trecutul nu da socoteala prezentului, iar bruma de viata zburda discret in amintiri. Insalubru sau stralucitor, pentru ei, fiinte ajunse la varsta pretuirii necuvintelor, ieri nu apune in azi, ci in maine, pentru ca timpul nu are timp, se grabeste, te grabeste, incorsetandu-te in matricea-i fara echivoc: ori masori clipele in speranta, ori nu le mai masori.

Aici, in patul harazit de Dumnezeu sa privesti apusul, ai dreptul sa te simti singur, sa te intorci cu fata la perete, sa strigi…Dar in zori, intelepciunea te cheama printre semeni si te invata ca trebuie sa o iei de la inceput, ca nimeni nu este nimeni, ca “nimeni” nu exista, ca esti reverberatia acelei creaturi plamadite de Dumnezeu pe cand se plimba in lumina, lasata acum sa-si caute alinarea in cea de-a doua copilarie, sa-L caute, sa-L gaseasca, sa fie…

Pentru toti si pentru fiecare, “Theodora” este intimitatea, este casa, este el, sunt ei, candva alungati sau adusi, gasiti sau trimisi, altoiti intr-un alt fel de “a fi”, poate nestiut, stingher, temator dar altruist si fara negare. Si asta pentru ca oamenii de departe sau de aproape au batut palma deasupra unei cruci incrustate in suflet, zicand si facand, pornind la drum si ajungand acolo unde numai daca sfidezi neputinta te poti simti liber si impacat in credinta, in nedejde si in iubire de oameni.

Va inselati, “Theodora” nu este (doar) un asezamant, un lacas al neputinciosilor, un orizont al privirilor pierdute…”Theodora” este o familie, un spirit, o scoala. Este viata luata de la inceput atunci cand nimeni nu se mai intreaba daca esti.

“Pentru mine, Theodora Stoica, anul 1994 a fost anul deciziei. Pana atunci, fiecare vizita pe care o faceam in tara din Germania, insemna o permanenta confruntare cu mine insami. La intorcerea din Romania ma urmareau zile la rand acele terifiante imagini cu batrani dezradacinati, tarandu-si pasii pe langa zidurile cladirilor, acei napastuiti ce se adaposteau prin boschetii de pe marginea Somesului…

Intr-o seara ma plimbam pe la Catatuie si am vazut vreo doi cum tremurau, in zdrente, la gura grotei. Am realizat atuncci ca nu saracia este primul dusman al societatii romanesti, ci nepasarea. In Germania avem contact cu asociatiile de binefacere crestine, cu caminele de batrani. Le-am privit ca o sursa de ajutor si pentru batranii din Romania. La intoarcerea din Germania, impreuna cu sotul meu, Florin, am demarat un proiect…I-am spus proiectul “Theodora” pentru ca imaginea acelor sarmani mi se incrustase pe suflet. Ma regaseam in ceea ce faceam, simteam o implinire, eram utila…De aceea doream ca proiectul sa-mi poarte numele si nu ca sa devin “nemuritoare”.

Nimeni nu priveste inapoi

Ingaduitor, amurgul mai lasa o ultima raza de soare sa traverseze holul ce ia culoarea rubinie a gresiei. Incet, usile se dechid, ochi intrebatori apar de dupa, chipuri si chipuri sprijinite in bastoane sau de tocul usii, genunchi tremurand, ici-colo cate o carte tinuta in maini, probabil Biblia, sau la subsori, daca mainile nu mai pot ca odinioara…Imi plec capul, refuz sa privesc, mi-e jena, imi comut propria-mi imagine peste un sfert de secol (Oare imi va da Dumnezeu zile?…Si cum va fi, tot asa?…), iar refuz sa-i privesc, ma suprapun peste destinele lor, ceva din mine ma provoaca, meditez, mi-aduc aminte de rugaciunea tatalui meu inainte de a nu mai fi: “Doamne, numai ochii si mintea sa nu mi le iei…”.

foto: casatheodoracluj.ro
foto: casatheodoracluj.ro

Aliniati in raza de soare (poate chiar soarele a vrut sa-i astepte), pasii tarsiti fac nota discordanta cu stralucirea gresiei si parca cineva dinlauntrul lor se lupta a-i muta, robotic, spre sala de mese. Merg, se opresc, se reazama, iar merg…Este greu, fiecare pas poarta o identitate, fiecare respiratie este un nume, fiecare privire pe fereastra cheama ceva, pe cineva…Ma uit pe sub sprancene, ghemuit pe fotoliul din hol si caut sa ma conving ca cea mai perfida capcana este atunci cand crezi ca tot ce altadata era libertate, putere, miscare, viata a ajuns acum doar o nefericita si (in)umana asocire cu trecerea vremii.

Aici, la “Theodora”, ca de altfel la oricare alta “theodora” din lume, nimeni nu priveste in inapoi. Este o cutuma. Pendulezi intre “acum” si “atunci”, intre resemnare si speranta, astepti ceea ce timpul iti ofera si Bunul Dumnezeu ingaduie. Inevitabilul, ascuns de cuvinte, este undeva inainte, pandeste, asteapta…Toata lumea stie asta, dar nimeni nu vorbeste despre conjugarea lui “ a (nu mai) fi”, despre premonitii, despre…
Aici este, de altfel, marea provocare a “Theodorei” de Cluj: sa-i convinga pe toti acesti asteptatori ca fiecare are un pret, ca Cineva a platit pentru ei, ca nu exista pe lume anonimi ci doar “fii” si “fiice” cu nume, cu istorie, cu identitate.

Dumnezeu iti merge inainte

“Nu este usor, spune Theodora Stoica. Din cei 110 de varstnici, o parte sunt neajutorati. De toti acestia se ocupa doctorul Lorant Szentagotai si alti treizeci de angajati. Hrana specifica varstei si afectiunilor, ingrijire, consultatii, medicamente, consiliere, supreveghere…

Profesionalismul nu este de ajuns. Actul caritabil solicita rabdare, intelegere… Eu cred ca important este spiritual in care faci un lucru si motivatia lui. Eu am avantajul unei experiente de acest fel in Germania. Asta m-a ajutat din punct de vedere organizatoric, dar daca stuctura ta nu este profilata pe ideea de a face bine, ca scop suprem in viata, nu cred ca ai vreo sansa. Am o educatie crestina, am un model suprem si cred ca acesta este resortul meu interior.

foto: casatheodoracluj.ro
foto: casatheodoracluj.ro

Nu-mi place sa va raspund cat m-a costat pe mine, pe sotul meu, infiintarea acestui camin de seniori, nu-mi place termenul de “batrani”, pentru ca actul de caritate nu are de-a face cu lauda, cu afacerea, cu competitia… Voi spune numai ca nu am fost singuri, altii au facut sacrificii pentru noi ca sa dam viata acestui proiect, de la entitati diplomatice, economice, pana la oameni simpli dar cu inima de aur. Au fost oameni care au spus “Nu am bani sa te ajut, dar sunt zidar si vreu sa lucrez pe acest santier cateva zile ca voluntar. Asta m-a ajutat pe mine, sufletul lor, munca lor, banii lor, gandurile lor bune si impreuna simtire”

Caminul ingerilor

Sunt ipohondru si nu-mi place sa intru in saloane…Ar trebui sa-mi inving teama de boli, de doctori, de halate…Pe mese, carti si lucruri personale, cutii cu pastille, flacoane, coabitand cu florile din glastre. Este curat dar prea multa liniste. Batranii vorbesc putin, mai mult citesc, cativa se uita la telelvizor, altii mediteaza privind indelung dealurile din apropiere. Adorm devreme, se scoala in zori. Varsta (?!)…

Pasesc incet pe scari …De undeva de la primul ataj, strabate, firav, un timbru de orga. Bach? …Nu stiu. O usa de sticla se deschide discret si cineva imi face semn sa intru. Scaune, amvon, flori, orga si multa lumina…Cateva priviri se indreapta simultan spre mine, figura noua si (poate) incompatibila cu acel loc si acel timp. E capela, e rugaciunea de seara, e momentul intim cu Dumnezeu…Batranii tin mult la asta. E vremea impacarii cu Cel de Sus, a vecerniei, a punerii in randuiala. Vine nopatea, nu stii ce aduce si fiecare dimineata e o binecuvantare de la Dumnezeu.

Iau loc, sfios, pe ultimul rand, caut sa ma integrez in atmosfera, ascult…Unduirile orgii ma trimit inapoi, in copilarie, la pianul vesnic dezacordat al bunicii, pianul la care mama ne canta mereu inainte de a spune impreuna “Inger, ingerasul meu” sau “Tatal nostru” sau…

Usa se deschide din nou, nu apare nimeni, dar cineva o tine cu piciorul. Un scartait usor, un oftat, cineva care sufera… Cateva carucioare sunt impinse in capela, duse in fata, langa amvon, fixate cu grija, pentru ca ele poarta suflete venite la inchinare. Unul dintre scaune este adus in spate, in apropierea mea. Nu stiu, cred ca nu este adevarat ce vad, nu am fost pregatit pentru asa ceva…

foto: casatheodoracluj.ro
foto: casatheodoracluj.ro

Femeia din el ma priveste, imi zambeste cu mana intinsa, imi sopteste “Bine ati venit, va doresc pace in suflet…” Ii raspund ceva balbait, stingher, ma simt tulburat, femeia nu are mai mult de treizeci de ani. Caut sa ma adun, ma reculeg incercand sa intru in atmosfera capelei.
Deodata orga se opreste si un barbat cu parul alb, in costum negru, un fel de reverenda, urca incet treptele amvonului. Imi intorc privirea spre…

”Ana este numele meu- sopteste cea de langa mine, ghicindu-mi nedumerirea- dumnealui este pastorul Timis”. In pofida suferintei, Ana este senina, ochii ei imprumutand ceva de la ingeri. Ma simt usor umilit, intr-un disconfort cu mine insumi, cu Dumnezeu…Si sunt intreg si n-am nimic…Cum poate fi asa de senina Ana? Ii arunc, fugar, o privire, caut sa ma ridic, simt ca sunt depasit de moment, chiar daca ceva ma imbie sa raman, sa ascult, sa ma rog, sa invat ce inseamna suferinta purtata cu fata de inger…

Tacut, cobor in curte. S-a innoptat si aici, la marginea orasului, din gradini , adie un misros de prune coapte. “Theodora”, caminul ingerilor, ramane in urma, luminat, discret, ca orice loc unde vesnicia viseaza sa se odihneasca putin.

Incerc sa-mi fac ordine in ganduri, sa inteleg, sa scriu…Pe trotuar nu mai este nimeni, doar noaptea coboara peste mine cu o ceata laptoasa, fumurie, apasatoare. Numai cuvintele parintelui Timis ma urmaresc, de parca ar fi stiut cine sunt: “Caci din cuvintele tale vei fi gasit fara vina si din cuvintele tale vei fi osandit…”.

Beniamin Pascu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here